Legenda lacramioarei

Florile potrivite pentru a fi oferite în lunile aprilie-mai sunt lăcrămioarele. Chiar dacă nu sunt preţioase ca trandafirii, sunt elegante şi au un simbolism care le recomandă.

Cu toată înfăţişarea lor fragilă şi delicată, lăcrămioarele au fost dintotdeauna un simbol al tăriei şi al rezistenţei.

Această floare aminteşte oamenilor că după rău vin întotdeauna zile senine, reprezentând, deci, speranţa.

Totodată au rolul de a transmite un mesaj de încurajare celor cărora le sunt dăruite, şi asta în cele mai diverse ocazii: examene, încercări mai mult sau mai puţin dureroase, probe, etc.

Dacă în Japonia este un simbol al reînnoirii, pentru creştini semnifică purificarea prin suferinţă.

Legenda spune că lăcrămioarele au apărut din lacrimile Evei atunci când aceasta şi Adamau fost izgoniţi din Grădina Eden.

Pe de altă parte, o altă legendă spune că lăcrămioarele ar fi apărut în urma lacrimilor fecioarei Maria în momentul crucificării lui Iisus.

Tot pentru creştinism este un dar divin, fiind promisiunea că binele şi dreptatea vor triumfa. De aceea este considerată floarea care cunoaşte oamenii buni, care poate "să vadă" virtuţile lor.

Lăcrămioara mai este şi emblema dragostei pure, a fericirii îndrăgostiţilor, floarea-simbol a logodnei. La celţi, ea era floarea de nuntă, pentru că în luna mai se ţineau căsătoriile considerate norocoase şi fericite.

Lăcrămioara, numită în Biblie "Crinul din vale", transmite un mesaj de bucurie atunci când este dăruită prietenilor, iubitei sau mamei.

Ca floare a iubirii, poartă mesaje destul de variate.

Poate fi o promisiune a fericirii în doi, un semn de ataşament, de respect şi de solidaritate.

O legendă vorbeşte despre faptul că lăcrămioara nu înfloreşte niciodată înainte de sosirea privighetorii, pentru că înflorirea ei este un cadou făcut păsării cu glas îngeresc.

Lăcrămioara este considerată, tradiţional, o floare norocoasă pentru profesori, scriitori şi jurnalişti, asociată lui Mercur, printre altele şi zeu al comunicării.  

Legenda lăcrămioarei

de Vasile Alecsandri 

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.

Văzduhul lin, răcoare, a crini mirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite

Scoteau din a lor sânuri arome nesfârșite.

Lumina era moale și-ndemnătoare șopții.

Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,

Și nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde:

Nici umbră de durere aice nu pătrunde.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,

Stau sufletele blânde, iubite, fericite,

Gustând în liniștire cerească veselie

Ce-n fiecare clipă cuprinde-o veșnicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare...

Avea orice minune, dar îi lipsea o floare. Și iată că sosește un oaspe de pe lume,

Un suflet alb și tânăr pe-un nor de dulci parfume;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,

Primindu-l cu zâmbire, cu gingașe cuvinte,

Și-i zic: În raiul nostru bine-ai sosit, copile!

Curând plecași din viață! Nu plângi a tale zile?

Nu, căci am dat o clipă de viață trecătoare

Pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare.

Și nu ți-e dor acuma de lumea pământească?

Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.

Cum? Nu lași nici o jale pe urma ta duioasă?

Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă

Și vecinic după dânsa voi plânge cu durere!

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,

Și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!